Written on
December 13, 2007
by
Mihai P.
In breasla, cea mai inalta performanta a unui jurnalist este nu aceea de a produce o schimbare - oricat de profunda ar fi aceasta, de la a provoca vreo demisie, pana la a provoca vreo miscare de strada. Desi nici unul din aceste lucruri nu sunt vreodata usoare… (Fiti cu ochii pe jurnalistii forjati in propria lor meserie. Povestile lor sunt intotdeauna uluitoare). Cea mai inalta performanta ca jurnalist este ca vreun material (reportaj, interviu, editorial) sa fie preluat si tiparit si de alte ziare.
Exemplul autohton: Cornel Nistorescu. In data de 24 septembrie 2001, el publica in editia nationala a cotidianului Evenimentul Zilei un editorial numit “Cantarea Americii”. Acesta a facut inconjurul lumii. A fost re-tiparit in zeci de publicatii, a fost preluat si citat la nesfarsit si, in cele din urma, autorului i-au fost cumparate drepturile de copyright, facandu-l pe Nistorescu cel mai apreciat jurnalist de prin partea locului.
Exemplul american: Francis Pharcellus Church. A scris editorialul din 21 septembre 1897 a ziarului New York Sun. L-a scris doar, fara a-l semna. Articolul a devenit cel mai tiparit editorial din istorie. Pe buna dreptate. New York Sun l-a tiparit in fiecare an, pana la desfiintarea ziarului, in 1949. Exista, de altfel, si o pelicula inspirata de titlul articolului.
Povestea din spatele acestui articol incepe astfel…
O fetita de 8 ani, Virginia O’Hanlon, a trimis in toamna anului 1897 o scrisoare catre redactia ziarului New York Sun:
“Draga domnule editor, eu am 8 ani. Cativa dintre copiii cu care ma joc spun ca nu exista Mos Craciun. Tati spune ca doar ce apare in The Sun este adevarat. Exista Mos Craciun?
Virginia O’Hanlon”
Redactia i-a raspuns fetitei printr-un editorial cu titlul:
Da, Virginia, exista Mos Craciun
“Virginia, micii tai prieteni gresesc. Sunt afectati de scepticismul unor vremuri sceptice. Ei cred doar ce vad si orice e neinteles de mintile lor mici nu exista. Toate mintile, Virginia, indiferent ca sunt de adulti sau de copii, sunt mici. Daca ar fi sa comparam inteligenta si puterea de a cuprinde adevarul si stiinta omului cu cele ale lumii imense din jurul lui, afla ca omul ar fi doar o insecta, o furnica.
Da, Virgina, exista Mos craciun. Exista cu aceeasi certitudine cu care exista dragostea, generozitatea si daruirea, si tu stii doar ca ele sunt peste tot, ca aduc in fiecare zi atata frumusete si bucurie vietii tale. Cat de mohorata ar fi lumea fara Mos Craciun… Ar fi la fel de mohorata ca lumea fara Virginii! La fel ca lumea fara speranta unui copil, fara poezia si povestile de dragoste care ne fac existenta mai tolerabila. Nu ne-am mai bucura decat de lucrurile care pot fi demonstrate sau observate cu ochiul liber. Stralucirea eterna cu care copilaria umple lumea ar fi stinsa pentru totdeauna.
Nu crede in Mos Craciun! La fel de bine poti sa nu crezi in zane. Poti sa il rogi pe taticul tau sa angajeze oameni care sa pandeasca toate semineele in ajun de Craciun, dar daca nu l-ar vedea pe Mos coborand, ce ar dovedi asta? Nimeni nu il vede pe Mos Craciun. Dar nu este nici un semn ca el nu ar exista. Cele mai adevarate lucruri din lume sunt cele pe care nici copiii si nici oamenii mari nu le pot vedea. Ai vazut vreodata zane dansand pe peluza? Bineinteles ca nu, dar asta nu inseamna ca ele nu sunt acolo. Nimeni nu poate sa isi imagineze sau sa creada cu adevarat toate minunile de pe lume, asa nevazute cum sunt ele.
Desigur ca poti sa desfaci jucaria unui bebelus ca sa vezi ce face atata zgomot inauntru, dar exista un val ce acopera lumea ascunsa, magica, pe care nu l-ar putea sfasia nici cel mai puternic om, nici macar forta adunata a celor mai puternici oameni care au trait vreodata. Doar increderea, bucuria, poezia, dragostea si romantismul pot da la o parte perdeaua si infatisa frumusetea si splendoarea din spatele ei. Virginia, nu exista in toata lumea asta ceva mai real si mai puternic de-atat!
Mos Craciun nu exista?! Nici vorba! Exista si va exista pentru totdeauna. O mie de ani de-acum inainte, Virginia, ce o mie, de zece ori zece mii de ani de acum inainte, va continua sa aduca bucurie in sufletul fiecarui copil.”
Posted in Insemnari pur si simplu | Comment Now!
Written on
December 11, 2007
by
Mihai P.
Posted in Insemnari pur si simplu | Comment Now!
Written on
December 7, 2007
by
Mihai P.
Totul pleaca de la prieteni. Si de la o perioada in care s-a nascut o prietenie - atat de intensa, fertila si profunda - cu doi oameni despre care nu voi putea vorbi, si nu se poate vorbi decat intr-o poveste (daca aceasta se va scrie sau spune vreodata) sau, poate, intr-un mit. In preajma noastra a luat nastere, in acea vreme, un proiect. Dintr-o idee pe un colt de banca, dintr-un sfarsit de tigara sau de pe fundul cestii de cafea din Casa Veche… O idee: teatrul. Ne-am lasat patrunsi de aceasta idee, si i-am condus apoi drumul: de pe varful buzelor, pana la sfarsitul celor zece luni, totul pana in acea seara cand ne-am aplecat cu totii in fata publicului, am tras cortina si am inceput sa plangem.
Prieteni, asadar si teatru…
Exist de o vreme in preajma teatrului. Suficient de aproape cat sa ii simt mai bine farmecul, suficient de departe cat sa… intretin acest farmec pe mai departe. Insa nu am urcat niciodata pe scena. Dintre ai mei, eu sunt mai degraba cazul izolat. Cu o usoara bucurie, fac - pana una-alta - exceptia. Prin gratia indulgentei bunilor mei prieteni mi-am inceput, recent, ucenicia (nelipsita, cum e si firesc, de extravagantele si de euforia inceputurilor).
Niciodata, pana in aceasta seara, nu am putut sa inteleg ce putere de dezrobire se afla in acest travesti, in aceasta sminteala, in aceasta insinuanta dedublare numita teatru. Si niciodata, pana acum, nu am crezut ca o sa ma simt atat de bine in turbarea, furia si, in mod elementar, in rautatea bruta a personajului meu.
Recent am auzit povestea unui actor care, de cate ori isi interpreta rolul intr-o anumita piesa, ii trebuiau cam doua ore pana sa iasa din pielea propriului personaj. Ce frumoasa minune: sa iti iesi si sa iti intri in fire. Sa ratacesti prin necunoscuturile din tine… Mie nu mi-a luat prea mult. Mi-a luat cat sa ma plimb prin aerul rece si umed al acestei toamne de decembrie, alaturi de tortionarul din mine,sub forma lui de personaj, si sa ii soptesc: Domnule, ce terapie…! S-a oprit, pret de o clipa, in urma mea, a incuviintat si a disparut.
Nu o sa ne vedeti prea des impreuna. Una dintre ocazii va fi la sfarsitul saptamanii, in Iasi. In aceasta vineri seara, la ora 18.30, sala Ludic a Casei de Cultura a Studentilor, multumesc frumos!
Update: Piesa se numeste “Teatru descompus” si a fost jucata in cadrul Zilelor Teatrului Ludic. Aici.
Update 2: Iar dnul. Dinu Gindu a primit astazi un premiu national numit ‘liderul de pretutindeni’. Semn ca lumea in care traim ramane, orice s-ar zice, o lume fascinanta.
Posted in Insemnari pur si simplu | Comment Now!
Written on
December 1, 2007
by
Mihai P.
Daca acum caut seductii intelectuale si provocari spirituale in aflarea ingerilor si intuirea unui Dumnezeu, (intruchipand puterea omnipotentei, dar si nesfarsita sensibilitate a vulnerabilitatii, depozitar al adevarului, dar si al misterului si al magiei ce il inconjoara, deopotriva) imi place sa imi amintesc ca alte dati, in alte vremuri, nu straine, dar departate, atentia se indrepta spre alte orizonturi, cand cautam sa luam in catarea privirii limitele noastre, de care ne apropiam periculos, inconstient si nepasator. Era vremea pe cand eram acei ‘alterati sufleteste’…
Acum s-ar spune ca sunt, ca suntem (eu cu ai mei) mai linistiti, acum ne raportam societatii pe care, cu paradoxala ipocrizie, o criticam si, in egala masura, o alcatuim. Dorintele nu mai privesc dimensiunea existentei noastre (mici sinugicasi de profesie, cautatori de nemurire in baloane de sapun si toti, dar absolut toti, ideologi ferventi ai unei religii nescornite inca). Nu mai avem apetit pentru nemurire, de orice fel ar fi ea. E ridicol sa mai vorbesti despre sinucidere (prin anii ’50, lecturile lui Marcel Proust sfarseau cu valuri intregi de tineri cu antebratele descheiate la tendon si abdomenele terciute de pastile, dar cu spiritele vii la nesfarsit). Dorintele noastre privesc acum nu dimensiunea, ci calitatea existentei noastre. Nu mai suntem praf de stele, dar tare ne-ar prinde bine o vacanta permanenta in (aleg la intamplare)… Antilele mici. Contemplam mica burghezie, cochetam cu frumusetea amanuntului si cu luxul minor, ne-am regasi in boema usor mondena, ne punem papucii in picioare, ne incheiem halatul la brau, ne asezam batraneste in fotoliu si cochetam, pe mai departe, cu senectutea spiritului intr-un mod demn de batjocora pentru aceasta varsta. Aici se ascunde, as zice, germenele uzurii noastre, epuizarii noastre personale. Mitul nostru nu se incheie intr-o sufragerie! Nu am sa mor citind!Nu am sa mor niciodata!
Privesc imagini cu un mine mai tanar. Un pletos cu chip nebrazdat inca de cute, nesifonat de nelinisti si suferinte discrete. Un tanar a carui ponderabilitate pare a fi intamplatoare. In rest, cu un zambet si o privire care ascund patimi si pofte care, fara doar si poate, isi vor gasi implinirea… Dar, in primul rand, ascund vise! Nu planuri, vise!
Mananc din ce in ce mai verde si mai sanatos, imi ordonez viata pana la detaliul gunoiului pe care il arunc in asa fel incat sa imi salvez planeta (in ce tampenii am ajuns sa cred)… Atentia pe care o acord detaliilor atat de mici, grija care o port trupului meu, carcasei mele, l-ar contraria pana la exasperare pe tanarul despre care vorbesc. Ar scuipa scarbit inspre fiinta mutilata care am devenit, si-ar incinge haina de mijloc, si-ar lua geanta in spate, ar injura cu dispret si ar inainta, putin cate putin, catre muntele care se aseaza in fata lui.
Mi-am dezonorat idealurile, mi-am inselat asteptarile, mi-am tradat visurile si in mod firesc tineretea mi-am pierdut-o undeva pe drum. O mai mimez. O mai mimam, cat inca mai avem proaspata in minte imaginea ei… “Mai dam dintr-o aripa”. In timp nu vom mai reusi sa o mai mimam cum se cuvine si atunci vom fi imbatranit cu adevarat.
Si, ca intr-o scriere de inceput, imi doresc sa imi aprind tigara, mirosul strident, totusi dulce, de hasis sa captuseasca peretii camerei, sa trag puternic in piept, sa inchid ochii, sa ma intind si, ca atunci cand eram tanar, sa am pentru cateva momente, senzatia ca sunt un semizeu. Iar pentru acele momente, sa devin unul!
Posted in Insemnari pur si simplu | Comment Now!
Written on
July 24, 2007
by
Mihai P.
Draga Maya,
Daca succesiunea aceasta de intamplari pe care unii o numesc destin ar avea o vaga macar notiune de bun-gust, ar face ca fiecare parasire, fiecare despartire, fiecare ramas-bun sa abia acel aer incert si amnezic pe care il au uneori cuvintele ‘noapte buna’ intr-o dimineata albastra de vara.
Posted in Insemnari pur si simplu | Comment Now!
